Mi-o prezentase o prietena, in drum spre biserica. Altfel, probabil, nu as fi bagat-o de seama. In haina ei barbateasca, cenusie, prea mare, cu broboada cenusie pe ochi, lipita de gardul cenusiu, nu atragea prea mult atentia.

Dar prietena mea s-a aplecat langa ea, a luat-o de manuta si a intrebat-o:

-Ce mai faci tu, Izaura?

Si a intrebat-o daca ii e frig, ce mai fac surioarele, cum merge treaba.

-Auzi, dar tu mergi la scoala?

Avea vreo 9 ani, dar parea  mai firava. S-a uitat in asfalt.

Cum sa mearga, daca trebuia sa cerseasca?

De vreme ce faceam de cateva ori pe saptamana drumul spre biserica, am inceput sa ne cunoastem. La inceput era suspicioasa. Apoi, cand ma opream in fata ei si vedea ca peste ea a poposit umbra mea, ridica ochii cu cel mai frumos zambet de Esmeralda. Se lumina. Era foarte frumoasa si blanda Izaura, cu o făţucă foarte serioasa pentru varsta ei, ca si cum ar fi trebuit sa poarte de prea devreme grija fratilor mai mici.

Vara deja ne imprietenisem bine, iar eu aveam acadele in geanta. Ma zarea de departe, de la coltul ei de strada, se ridica si tasnea spre mine. O vedeam cum fuge repede repede cu bratele deschise. Se aruncă intr-o imbratisare, strange tare. Urmeaza doi pupici uzi si zgomotosi pe fiecare obraz. Se uita la mine si povestim, si ma imbratiseaza pana ajungem din nou la coltul de cersit.

Devenise un ritual.  In curand, un ritual pentru toti copiii saraci de pe strada. Si Gina. Si Elvis. Si Iulia. Si altii ale caror nume nu mi le mai amintesc.

Apoi am plecat la facultate si surioara ei, care-i luase locul la cersit, mi-a spus ca Izaura s-a maritat. Bine sigur n-a dus-o. Era foarte mica sa se marite, si la scoala cu siguranta n-a mai ajuns.

Nu m-am gandit de mult la Izaura. Probabil mai am si acum poza ei prin vreo cutie cu amitiri din liceu.

Privind in urma, imi dau seama ce privilegiata am fost, fara sa-mi dau seama. Zi de zi, pe drumul spre biserica, luam parte la o minune. Imi doresc asta pentru toti copiii:

Sa-si ridice ochii din ghemuirea coltului unde au fost siliti sa ramana. Sa li se lumineze privirea. Sa se ridice si sa fuga avantat, cu bratele deschise, liberi, fericiti, copii!! Sa plonjeze in bratele unui VIS mare!

Mi-am amintit de Izaura pentru ca Salvati Copii ne-au provocat la o campanie de renuntare la etichete. Fiecare copil este pretios pentru ca este. Pentru ca tu, ca adult, ai puterea sa faci un copil sa se ridice si sa zboare.

Mai aruncau trecatorii priviri ciudate cand treceau pe langa imbratisarile noastre zgomotoase. Uneori erau cate 3-4 copii pe strada, mai ales vara. Imi amintesc de un „domn” care m-a oprit si m-a intrebat de ce ma incurc cu „puii aia de tigan”. Pui de tigan? Erau copii! Erau prieteni!

Desertati-va, domnilor,  tolba de etichete la gunoi, pentru ca asta sunt, gunoaie. Faceti un copil sa se ridice si sa-si ia avant!

COPIII FĂRĂ ETICHETE

Etichetele construite din imagini eronate asupra copiilor – stereotipuri educaționale, etnice sau de percepție – influențează negativ modul în care aceștia sunt tratați, crescuți și educați și, implicit, șansele lor la dezvoltare.

Campania ”Copiii fără etichetă” urmărește să conștientizeze și să genereze o schimbare de atitudine față de modul de educare și de percepere a copilului, punând în lumină ceea ce este dincolo de etichete și stigmă: copilul, cu nevoile lui și cu potențialul său enorm, care poate fi modelat armonios prin educație pozitivă.