Povestea de la Roma- iunie 2005

Nu obisnuiesc sa scriu prea des pe blog. Da, va povestesc in fiecare zi cum ne mai jucam, dar nu scriu. Azi o sa scriu o poveste pentru oameni mari, un pic absurda, si take it or leave it

Cei cinci pini cu tulpini lungi alcatuiau un fel de foisor. Erau asezati cumva mai la o parte- de acolo incepea poteca. Din departare, tulpinile lor pareau sa formeze doua porti, una care dadea spre satul din vale si alta spre primele palcuri de copaci ai padurii.

Ucenicul Jose s-a despartit de batran acolo. Batranul a facut cativa pasi spre padure, s-a intors si i-a trimis ucenicului o sarutare de la distanta si a plecat, maturand cu pardesiul lui demodat acele de pin si franturile de conuri.

Jose nu l-a urmarit mult cu privirea.

Si-a intins trupul lui indesat, cu umeri rotunzi, cu gat scurt, spre celalat portal si s-a uitat la casele din sat. Batranul caruia ii era ucenic avea cateodata obiceiul de a se afunda singur in padure, sub pretextul ca aduna miere salbatica. Statea uneori si cate o saptamana, mancand te miri ce, iar miere nu a adus niciodata. Jose se temea putin ca-l va pierde asa intr-o buna zi, dar batranul ii promisese ca nu va pleca de tot inainte sa-i dezvaluie ucenicului cine era de fapt el, Jose.

Jose, care nu stia cine este si care nu avea nimc altceva de facut decat sa fie ucenicul lui, se intorcea in fiecare zi la aceeasi ora la locul de pornire, ca sa-l astepte.

Jose casca si se uita la ceas: era unsprezece fara un sfert. Apoi incepu sa coboare dealul spre sat. Pe drum scotoci dupa fructe de pin si le manca miezul. In sat si-a pierdut vremea citind ultimele ziare iar noaptea a dormit bustean.

A doua zi, la unsprezece fara un sfert era in cercul celor cinci copaci si astepta. Se gandea. Stia ca ceilalti il cred tont, mai ales pentru ca se facuse ucenicul batranului nebun, si pentru ca toata ziua pierdea timpul aiurea, fara sa se gandeasca la maine, la poimaine sau la ale sale.  El insa pricepea mai multe si judeca mai intelept decat credea lumea. Atat doar ca tacea mereu.

La unsprezece fara un sfert cercul de copaci era pustiu. Jose nu s-a mirat: arareori batranul se intorcea asa de repede. La unsprezece fara zece a observat in mijlocul cercului o pana aurie, peste care soarele batea stralucire.  Si-a dat seama imediat ca pe acolo trecuse un inger. A hotarat sa mai astepte putin. La fara cinci a inceput sa bata vantul mai tare, sa scuture florile si sa trimita parfum de leandru din departare.

Apoi s-a uitat in vale, spre sat, si a vazut-o pe Maria coborand de la piata, cu baghete de paine si caise. Jose se stia nechipes. Dar si el ar fi intors capul, ca si ceilalti baieti, sa masoare din ochi rotundele solduri ale Mariei, sa simta caldura pufului auriu de pe bratul ei. In sat se rusina de treaba asta. Dar acum nu era in sat si o privi cat ii poftira ochii, desi departarea incetosa detaliile. Asa nu si-a dat seama cand a trecut unsprezece fix. In ziua aceea nu s-a mai intamplat nimic.

A dormit bine si noaptea urmatoare.

Dupa gustare s-a indreptat din nou sa-si astepte batranul. Intarziase putin cu plecatul, si gafaia cand a ajuns la unsprezece fara un sfert la cei cinci copaci. Si-a dat seama imediat ca mai fusese cineva pe acolo, ca mancase in graba si lasase frimituri pe poteca. Se apleca si zdrobi o bucatica din painea aceea intre degete. Fusese facuta cu ulei, miere, mirodenii nu de prin partile locului.

La unsprezece fara cinci inca mai cauta printre frimituri, sa vada daca au mai lasat vreun semn calatorii, si iar s-a pornit sa bata vantul si sa pice ace din copac.

In rest, nu s-a mai intamplat nimic, doar ca un porumbel a trecut in zbor peste pini. Urmarind porumbelul, Jose nu si-a dat seama ca trecuse unsprezece fix.

Fiindca batranul nu s-a reintors nici in ziuaa aceea, Jose s-a urcat si a treia dimineata in locul de la marginea padurii. A venit chiar un pic mai devreme, poate ca va surprinde ceva, si chiar a vazut falfairea unei pelerine intunecate indepartandu-se repede de acolo. S-a luat dupa necunoscut. Cum sa-l prinda? Acela parca zbura. Strainului i-a picat totusi din buzunar un sul de hartie aspra, scris cu litere vechi, cenusii, pe care Jose, fiindca nu stia sa citeasca, l-a rupt in bucati mici si l-a inghitit. Sulul era amar pe limba lui, dar maruntaiele i s-au umplut de dulceata. Era trecut de unsprezece fix cand s-a reintors intre cei cinci copaci. Batranul n-a venit nici in ziua aceea.

Era insa acolo si-l astepta in cea de-a patra zi cand Jose a ajuns, la unsprezece fara un sfert, la locul de intalnire.

Jose si-a aratat bucuria ca-l vede mai mult din ochi. Astepta un raspuns: i se promisese ca-si va descoperi rostul. Dar batranul nu l-a salutat, nu i-a spus nimic, si atunci nici Jose n-a vorbit.

Batranul n-a facut altceva decat sa-i arate ceasul, iar cand ucenicul s-a uitat sa vada cat timp s-a scurs, si-a dat seama ca si de data asta clipa esentiala trecuse.

Batranul a luat-o iar pe poteca inspre padure, cumva mai incovoiat sau mai incordat. In pasii lui Jose simtea urgenta a ceva ce trebuia sa se intample, sa i se intample chiar lui, si care poate din vina lui nu s-a intamplat, pentru ca fusese greu la priceput semnele.

Asadar, in ziua aceea nu s-a mai coborat deloc in sat. A iesit din cerc, mai la o parte, si-a intins haina pe iarba. A asteptat acolo toata ziua, nemancat, nebaut, nemiscat. A asteptat si toata noaptea fara sa doarma, pana ce s-au ivit zorii si s-a lasat racoarea.  Si-a cuprins umerii rotunzi si plini cu bratele, si-a sprijinit de genunchi capul. A stat asa un timp crezand ca e treaz, dar de fapt dormea.

La unsprezece fara un sfert a inceput sa viseze ca din trupul lui mic si indesat, prin pielea lui negricioasa de pe spate, cresc aripi de aur. Ca zboara. Ca din intamplare o pana ii cade plutind prin oxigen la pamant. Apoi visa ca in zborul lui se insoteste cu un porumbel alb, dar nu imaculat, ci de culoarea pufului alb de cactus. Ca porumbelul ii aluneca pe palma, pe langa brat, ca i se cuibareste la piept. Transmitea acceasi caldura ca si puful bratelor aurii ale Mariei. Dar cand duce mana la piept sa-l culeaga, vede asezat acolo nu un porumbel, ci o painita neteda, aburind a miere, a untdelemn. Viseaza ca manaca painea si ca din ea cad firmituri in tarana de dedesubtul lui.

In vis se facea ca s-a coborat pe pamant si ca aripile i-au cazut, sau nu i-au cazut, ci s-au transformat in noptateca pelerina falfaitoare. Si dintr-o data a simtit ceva aspru in gura si a scos de pe limba sulul pe care erau scrise cuvinte in toate limbile oamenilor si ingerilor, cuvinte de piatra, de vazduh, de foc, cuvinte vechi si care nu s-au inventat inca, si ca toate erau numele lui multiplicat in milioane de feţe. Desi el inainte nu deslusea litere, acum putu sa le citeasca. Dar ce folos, cand sulul disparu si ridica privirea, cand il vazu pe batran in fata sa, chiar atunci se trezi din vis. S-a trezit brusc si a uitat tot.

Era unsprezece fix si Jose, ridicandu-si capul de pe genunchi, vazu in cercul acela de pini doua porti. Pe una dintre ele batranul trecea spre padure, intorcandu-se o clipa si trimitandu-i o sarutare de la distanta. Pe cealalta, care il poftea larg deschisa sa intre, trecu el si cobori spre sat.

Batranul nu s-a mai intors niciodata cu mierea.

Jose, in schimb, a invatat sa-si poarte bine trupul fara gat si pielea smeada. Era fericit. Numai el avusese aripi de aur. Numai el mancase mana coborata in chip de porumbel. El aflase, nu altul, tainele binelui si raului. Jose s-a casatorit cu o alta Marie. A murit satul de zile si impacat, pentru ca intr-un oarecare moment al vietii sale a prins clipa magica a zilei si a devenit altceva.

Articolul precedent
Lasă un comentariu

18 comentarii

  1. Mi-a placut povestea, Raluca. Sa mai scrii.

    Răspunde
  2. O povestitoare foarte talentată! De ce nu scrii o carte?🙂 M-am gândit adesea la asta pentru tine! Țin minte că m-a impresionat poezia aceea cu pocalul pe care mi-ai citit-o! Mai ții minte?

    Răspunde
    • Imi amintesc, Nico, cum nu? Sa mai vii la un ceai sa-ti citesc!

      Răspunde
      • Cu multă plăcere! Ce fel de ceai? Știai că am descoperit ceaiul englezesc cu lapte? Delicios nu alta! Numa să-l beau dimineața😀 să pot dormi noaptea! Suntem pe aceeași lungime de undă!

        Răspunde
        • Da-mi numai un semn si fac curat, si poate ma mobilizez si la prajiturele pe langa ceai. Preferatul meu e roiboos🙂

          Răspunde
          • Eu beau Twinnings breakfast Tea! Dar cu mult lapte și zahăr😀 Cred că majoritatea îl preferă pentru că este mai dulce decât celelalte, deși eu le consum și pe celelalte! Poate vii tu la mine🙂 la un ceai!;) Grecia nu e departe de România !

            Răspunde
  3. Gabi

     /  18 Octombrie 2012

    Foarte frumoasa povestea. M-a tinut cu sufletul la gura, .m-a prins in mrejele ei fantastice… Esti chiar talentata, ar trebui sa scrii mai des…chiar o carte de povesti, de ce nu?! Eu ma inscriu sa o cumpar atat pt mine, cat si pentru a o darui altora. Iar daca ar cuprinde si niste desene dragute, asa cum imi imaginam in timp ce citeam povestea de azi…ar fi extraordinar! Poate faceti echipa cu Lia, ca ea parca avea talent la desen.🙂 Mult succes la scris!

    Răspunde
    • Gabi, multumesc asa de mult pentru feed-back. am avut emotii cand am dat-o publica, dar mi-am zis sa sparg un pic rutina🙂

      Răspunde
  4. Raluca, talentul, harul tau sunt fantastice! Eu ti-am mai spus, de cate ori citesc ceva scris de tine, se ridica tot parul pe mine, imi transmiti emotii foarte mari, pentru care iti multumesc din tot sufletul. Si eu sunt printre cei care te sfatuiesc sa scrii in continuare, sa aduni totul si sa imparti si cu altii!
    Te felicit din nou, am avut parte de o lectura minunata, te iubesc pentru tot ceea ce simti, transmiti si esti, Raluca!

    Răspunde
  5. Ramona

     /  19 Octombrie 2012

    Frumoasa povestea … m-a facut sa visez, parca pluteam in alta lume …

    Iti trimit si eu ceva, dar nu scris de mine :):

    http://florinrosoga.ro/blog/in-gradina-chinezeasca-cum-te-bucuri-viata/

    Ramona

    Răspunde
  6. Viorica L

     /  20 Octombrie 2012

    Superb! Am citit cu rasuflarea taiata. M-a emotionat foarte mult povestea! Sa mai scrieti!

    Răspunde
  7. Mihaela Pop

     /  10 Noiembrie 2012

    In sfarsit reusesc sa imi citesc toate mail-urile. De stiam ce am pierdut … dar mai bine citit mailul mai tarziu decat niciodata. Imi place foarte mult. Intotdeauna mi-a placut cum scrii pe blog, dar acum nu am cuvinte. Te rog sa ne incanti cat mai des cu astfel de scrieri.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: